di Ivan Marongiu

S’italianizatzione linguìstica e culturale de is sardos

In su 1720, cando sos Savoja pigant possessu de sa Sardigna, sa situatzione linguìstica isolana est caraterizada dae unu bilinguismu imperfetu: sa limba ufitziale – de sa cultura, de su Guvernu, de s’insegnamentu in s’iscola religiosa riservada a sos tzetos privilegiados – est su castiglianu, mentras sa limba de su pòpulu, subalterna a cussa ufitziale, est su Sardu.

A sos Piemontesos custa situatzione non praghet e pensant de la modificare, mancari s’acordiu de tzessione de s’Ìsula de su 1718 imponiat  su respetu de sas leges e de sas usàntzias de su betzu Regnum Sardiniae. Pro sos Piemontesos est pretzisu a rèndere ufitziale sa limba italiana. Comente prima cosa pensant a s’Iscola e posca a sos atos pùblicos. Cun s’imponimentu de sa limba italiana cherent irraighinare sa cultura iberica dae s’Ìsula, afortiare su domìniu pròpiu e gherrare su “Partidu ispagnolu” semper forte in s’aristocratzia, ma non solu. Pensant tando de elaborare “Su progetu de introduire sa limba italiana in s’iscola“ afidende s’istùdiu e sa gestione a sos Gesuitas. Sa prima fase su progetu at a interessare comente si siat pagos giòvanos, solu sos chi apartenent a sos tzetos privilegiados. Su problema devenit meda prus mannu in sos primos de s’Otighentos, cando su Guvernu comintzat a s’interessare de s’Educatzione de su pòpulu. Sos pipios “pòberos” retzint in donu duos libros in limba italiana: Su Catechismo del Bellarmino e su Catechismo Agrario.

Ma  su pòpulu at a sighire a faeddare, comente suta de sa dominatzione ispagnola, sa limba sarda, afirmende cun issa s’identidade Sua, sa cultura sua, su cuntzetu suo de su mundu.

In contu de insegnamentu de s’istòria sa situatzione est uguale: a Pietro Martini – unu de sos babbos de s’istoriografia sarda, semus in prenu ‘800! – intentzionadu a introduire tra sos istudiantes de s’Ìsula s’insegnamentu de s’Istòria sarda, sas autoridades guvernativas piemontesas aiant rispostu chi “in sas iscolas de s’Istadu si deviat insegnare s’istòria antiga e moderna, non cussa de una provìntzia, ma de totu sa natzione e mescamente de Itàlia”.

Sos programas iscolàsticos, impostados segundu una lògica nazional- istatale o istatalista e italotzèntrica, fiant finalizados a creare una cussèntzia “unitària“, un’ispìritu “natzionale“, capatzu de superare sas làcanas – gasi si pensaiat – de una realidade polìticu-sotziale meda diferente in su pranu istòricu, linguìsticu e culturale. Custu paradigma fiat istadu afortigadu in su perìodu fascista, cun s’operatzione de sa “nazionalizatzione-italianizatzione” de totu istòria italiana.

A nàrrere sa veridade durante su fascismu b’at àpidu fintzas personalidades comente Giuseppe Lombardo Radice, estensore de sos Programas de s’Iscola elementare, chi aiat sustentadu sa netzessidade de avalorare su locale e su dialetu e de mòvere dae sa limba bia pro fatzilitare s’aprendimentu e s’isvilupu intelletuale de sos iscolanos.

Semper in su matessi perìodu, fiat istadu su matessi ministru  Gentile a chèrrere introduire sa limba sarda in sas iscolas isolanas, cun àteras limbas minores in àteras Regiones italianas: ma su  regìmene si fiat opostu cun s’idea chi custu diat àere postu in perìgulu “ s’Italianidade” de sa Sardigna!

Custa mentalidade antisarda sighit  fintzas in su pustisgherra. In su 1955, in sos programas elementares elaborados dae sa Cummissione Medici s’introduit sa crara proibitzione pro sos mastros de allegare a sos iscolanos in dialetu. E in tempos prus a presu a sos nostros,  in su 1976, cun una nota riservada de su Ministru Malfatti – si sollìtzitant Prèsides e Diretores Didàticos a “controllare eventuales fainas didàticas-culturales chi riguardaiant s’introdutzione de sa Limba sarda in sas iscolas”. In una pretzedente nota riservada de su matessi annu de sa Presidèntzia de su Consìgiu de sos Ministros s’invitant sos capos de Istitutu a “ischedare“ sos insegnantes chi allegant in sardu.

E non si tratat de “pregiudìtzios” presentes solu in sos aparatos istatales e ministeriales romanos: su segretàriu provintziale sardu de unu Partidu Comunista, tando meda tzentralìsticu,  mancari si trataret de unu “tzentralismu democràticu,  in su 1978 invitaiat  cun una tzirculare imbiada a totu sas setziones, de no aderire, antzis de boicotare sa regorta de firmas pro sa Proposta de lege de initziativa populare subra de su Bilinguismu, pro ite fiat “separatista“ e andaiat contra s’Unidade de sa Natzione!

Calicunu annu a pustis Giovanni Spadolini, Presidente de su Cussìgiu in su 1981, aiat giustificadu sa bulladura dae  banda de su Guvernu de sa Proposta de bilinguismu cun sa matessi motivatzione: ”Atentadu a s’Unidade de sa Natzione!”

E oe? Calicuna cosa comintzat a si mòvere, mescamente a pustis de s’essida sa Lege regionale n.26 e a sa Lege  istatale n.482. Ma si tratat de isperimentatziones e progetos fatos a livellu individuale ebbia dae banda de unos cantos dotzentes o de sìngulas iscolas.

Sa limba sarda –e cun issa s’istòria, sa literadura, sa cultura- abarrat esclùdida dae sos programas e dae sos currìculum iscolàsticos. E custu, mancari sos programas de s’Iscola elementare – e, siat puru ancora in mesura pagu sufitziente in s’iscola mèdia e superiore,  racumandent de portare s’atentzione de sos iscolanos “subra s’òmine e sa sotziedade umana in su tempus e in s’ispàtziu, in su passadu e in su presente, in sa dimensione tzivile, culturale, econòmica, sotziale, polìtica e religiosa, pro creare interessu a inghìriu a s’ambiente de vida de su pipiu, pro fàghere crèschere in issu su sentidu de apartenèntzia a sa comunidade e a sa terra sua”.

Custu signìficat – pro su chi interessat sa limba materna – chi tocat a mòvere pròpiu dae custa pro lòmpere a s’impreu de sa limba italiana e de sas  àteras limbas, sena segare de su totu cun sa cussèntzia ètnica de su cuntestu culturale locale, in unu continu arrichimentu de sa mente e de s’intelletu, pro abèrrere orizontes noos e prus ampros a sa formatzione e a s’educatzione.

Sa pedagogia moderna prus atenta e abbista, difatis, retenet  chi sa limba materna faghet crèschere sos giòvanos, acapiendelos a sas raighinas etno-istòricas, etno -culturales e etno-linguìsticas “issoro”, sena cùrrere su perìgulu grave meda de èssere collocados foras de su tempus e de s’ispàtziu cuntestuale a sa vida issoro.

Neghende sa limba materna, s’esèrtzitat una violèntzia grave e ingiustificada in sos cunfrontos de sos giòvanos, noghende a s’isvilupu issoro e a s’echilìbriu psìchicu issoro. Sos giòvanos benint istesiados dae su cuntestu culturale issoro, dae su nùcleu familiare de orìgine.

Sos pipios difatis – ma s’arresonu balet fintzas pro sos giòvanos istudiantes de sas mèdias e de sas superiores – si sunt sugetos in àmbitu iscolàsticu a unu protzessu de irraighinamentu de sa limba materna e de sa cultura de s’ambiente e territòriu issoro, devenint prus pagu seguros e  “pòveros” siat in sa cultura, siat in sa limba.

Pro custu in totu su mundu sos pedagogistas sunt portene a in antis progetos pro sa promotzione de sas limbas de minoria. In Europa un’esèmpiu est dadu dae s’Universidade de Edimburgo, acanta una linguista de ratza sarda dae parte de mama, Antonella Sorace, at promòvidu su programma “Bilingualism Matters”, pro sa sensibilizatzione subra s’impreu de sa limba mama in famìlia e in iscola. Custu programma, finas a su 2016 fiat ativu in Sardigna puru, ma posca,a dolu mannu, est istadu abbandonadu dae sa Regione.